Încă de la prima oară când ne plângem la masă că felia de desert a fratelui e mai mare, ne uităm în stânga și în dreapta și ne comparăm în orice cu cei din jur. Câtedată ne simțim cei mai tari- ce am eu e mai bun, mai frumos, mai deosebit. Acest joc al comparațiilor
Când cineva îți spune să nu fii trist pentru că cineva undeva este mult mai trist decât tine e ca și cum ți-ar spune atunci când ești fericit că întotdeauna e cineva și mai fericit decât tine.. De ce ne pricepem noi atât de bine să le spunem oamenilor cum și ce simt ei? De
Ce simți atunci când cineva te subestimează și nu crede că ai putea să faci un lucru? Mi-ar plăcea ca răspunsul să fie: nu contează ce cred ei atâta timp cât eu cred în mine și știu ce pot. Dar, oricum am lua-o, ne afectează într-o mică-mare măsură ce cred ceilalți despre capacitățile noastre. Ei
Când am auzit această expresie pentru prima dată, mi-au trecut prin fața ochilor frânturi de amintiri, chicoteli cu secrete pe care să le știm doar noi, promisiuni că ce am spus ai și uitat. Dar în acel vârtej de sentimente, mi-a părut și rău. Nu pentru mine, dar pentru ei. Nu am reușit să înțeleg
Orice vei face sau nu, va fi criticat de către ceilalți. Fie că faci o alegere, fie că te exprimi în legătură cu ceva, fie că nu faci nimic, ajungi în același punct. Pentru că, pentru cei din jurul tău este mult mai ușor să critice orice mișcare de-a ta. Nu cred că există ceva
< We are addicted to our thoughts > Fiecare dintre noi are anumite lucruri de care este dependent. Dar nu toți conștientizăm asta. Unii nu acceptă, alții nu recunosc. Ne așteptăm să primim totul foarte ușor. Nu putem avea succes și nu putem ajunge unde ne dorim dacă nu lucrăm mult pentru asta. Trebuie să
Obișnuiam să îmi pun întrebări..dacă sunt oare destul de bună pentru ceilalți, pentru a fi prietenă cu X sau Y, dacă el s-ar uita la mine sau sunt invizibilă, cum ar trebui să fiu…etc. Cred că toți trecem la un moment dat prin etapa asta. Avem impresia că nu suntem destul de buni pentru ceilalți.
